Mâncătorul de nuferi
Mulți oameni, cea mai mare majoritate de fapt, își duc viețile pe care circumstanțele le-au împins asupra lor și, deși unii se plâng, văzându-se ei însuși prinși în capcană și gândind că dacă lucrurile ar fi stat altfel s-ar fi descurcat mult mai bine, cea mai mare parte dintre ei își acceptă destinul dacă nu cu seninătate, cel puțin cu resemnare. Ei merg înainte și înapoi ,înainte și înapoi, inevitabil, până când nu o mai pot face și atunci sunt vânduți ca fier vechi. Nu se întâmplă des să găsești un om care și-a luat viața în propriile mâini . Când îl găsești, merită să-l cercetezi cu atenție.
De aceea eram curios să-l întâlnesc pe Thomas Wilson. Era interesant și îndrăzneț ceea ce făcuse el. Bineînțeles, nu ajunsese la final și până când experimentul nu era terminat nu putea fi considerat un succes. Dar din ceea ce auzisem, el părea să fie un tip de individ ciudat și m-am gândit că mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Mi se spusese că era rezervat, dar aveam o teorie: cu răbdare și tact l-aș putea covinge să aibă încredere în mine.Vroiam să aud povestea din gura lui. Oamenii exagerează, le place să romantizeze, iar eu eram destul de pregătit să descopăr că povestea lui nu era chiar așa de bizară cum fusesem îndemnat să cred.
Și această impresie mi-a fost confirmată când am făcut cunoștință cu el .Eram în Piazza din Capri, unde petreceam luna august în vila unui prieten, iar cu puțin înainte de apus, când majoritatea locuitorilor, nativi și străini, se adunau să converseze cu prietenii în răcoarea serii.Acolo se afla o terasă de pe care se vedea Golful Napoli, iar când soarele se scufundă în mare insula Ischia este proiectată pe fundalul unei explozii de splendoare. Este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Stăteam acolo privind cu prietenul și gazda mea când acesta a spus deodată:
-Uite, acolo este Wilson.
-Unde?
-Omul așezat pe parapet, cu spatele la noi.Poartă o cămașă albastră.
Am văzut un spate neclar și un cap mic cu păr grizonat, scurt și mai degrabă rar.
-Aș vrea să se întoarcă, am spus.
-O va face imediat.
-Invită-l să bea ceva cu noi la Norgano.
-Desigur.
Momentul de frumusețe copleșitoare trecuse și soarele, ca o coajă de portocală, se scufunda în marea roșie ca vinul.Ne-am întors și, sprijinindu-ne cu spatele de parapet, ne uitam la oamenii care hoinăreau fără țintă. Cu toții vorbeau și zgomotul zglobiu era captivant. Apoi clopotul bisericii, mai degrabă plesnind, dar într-o notă clară, răsunătoare, a început să sune. Piazza din Capri, cu ceasul ei aflat mai în jos, pe cărarea ce duce spre port, cu biserica sus pe o rampă cu scări, este decorul perfect pentru o operă de-a lui Donizetti, iar tu puteai simți că mulțimea guralivă ar putea, în orice moment să se transforme într-un cor strașnic. Era fermecător și ireal.
Eram așa de absorbit/captat de scenă încât nu l-am observat pe Wilson când a plecat de pe parapet și a venit înspre noi.Chiar când trecea pe lângă noi, prietenul meu l-a oprit:
-Hei,Wilson, nu te-am văzut scăldându-te în ultimele zile.
-M-am scăldat în cealaltă parte , ca să încerc ceva diferit.
Apoi prietenul meu ne-a prezentat. Wilson mi-a strâns mâna politicos dar cu indiferență, ceea ce se explică prin faptul că în Capri vin destul de mulți străini pentru câteva zile sau pentru câteva săptămâni și nu aveam nici o îndoială că întâlnea mereu oameni care veneau și plecau; iar apoi prietenul meu l-a rugat să vină să bea ceva cu noi.
-Tocmai mă întorceam pentru cină, a spus.
-Nu poate aștepta?am întrebat.
-Cred că da,a zâmbit el.
Deși nu avea o dantură foarte bună, zâmbetul său era plăcut, blând și amabil. Era îmbrăcat cu o cămașă albastră de bumbac și o pereche de pantaloni de pânză subțire, cam boțite și nu prea curate.În picioare purta o pereche de espadirlle. Ținuta lui era pitorească și foarte potrivită pentru acel loc și acea vreme dar nu mergea deloc cu fața lui.Avea o față lungă, ridată, foarte bonzată, cu buzele subțiri, cu ochii mici, verzi, mai degrabă aropiați și luminoși, cu trăsături îngrijite.Părul grizonat era pieptănat cu grijă.Nu era o față ieșită din comun, dar îngrijită și într-adevăr trebuie să fi arătat bine în tinerețe. Purta cămașa albastră descheiată la gât și pantalonii gri de pânză asemănători unei pijamale, de parcă nu ar fi fost ai lui, ci ar fi primit de pomană veșminte ciudate de la străini compătimitori. În ciuda acestei îmbrăcăminți neglijente, avea înfățișarea unui director al biroului unei companii de asigurări, care ar trebui de drept să poarte o haină neagră cu pantaloni de culoare sare și piper, un guler alb și o cravată fără cusur. Am traversat Piazza și am mers în josul străzii până când am ajuns la Norgano. Am stat în grădină.În jurul nostru, lumea vorbea în rusă, germană, italiană și engleză.Am comandat băuturi. Doamna Lucia, nevasta gazdei, care mergea printre mese legănându-se cu vocea sa joasă și dulce, își petrecu ziua alături de noi. Deși la vârsta a doua și corpolentă, erau încă vizibile urmele extraordinarei frumuseți ce, cu 30 de ani în urmă făcuse artiști să picteze atâtea portrete nereușite. Ochii săi mari și umezi erau ochii Herei și zâmbetul său era afectuos și grațios. Noi trei am bârfit o vreme pentru că era mereu un scandal de un fel sau altul în Capri ce putea deveni un subiect de discuție, dar nimic de vreun interes particular nu a fost spus și în scurt timp Wilson se ridică și ne părăsi. Imediat după aceea ne-am îndreptat spre vila prietenului meu pentru a cina. Pe drum m-a întrebat ce gândeam despre Wilson.
-Nimic, am zis. Nu cred că există un cuvânt adevărat în povestea ta.
-De ce nu?
-Nu este omul care să facă un asemenea lucru.
-Cum știe cineva de ce este capabil altcineva?
-Mai degrabă l-aș considera drept un om de afaceri absolut normal care s-a retras cu un venit convenabil din acțiuni bine plasate. Cred că povestea ta este doar obișnuita bârfă Capri.
-Ia-o cum vrei, a spus prietenul meu.
Aveam obiceiul să ne scăldăm pe o plajă numită Băile lui Tiberius. Am luat o birjă până la un anumit punct al drumului și apoi am rătăcit prin livezile de lămâi și prin viile gălăgioase cu cicade și greoaie cu mirosul fierbinte al soarelui până am ajuns la marginea stâncilor în josul cărora o cărare abruptă și șerpuită ducea spre mare.O zi sau două mai târziu, chiar înainte de a coborî, prietenul meu mi-a spus:
-Ei, iată, Wilson s-a întors.
Ne-am îndreptat spre plajă, singurul mijloc de a ajunge la locul de scăldat fiind aceasta cărare,era plină cu pietriș și fără nisip și cum înaintam Wilson ne-a văzut și ne-a făcut cu mâna. Stătea în picioare, cu o pipă în gură și nu purta decât o pereche de pantaloni scurți . Trupul său era bronzat, subţire, dar nu slab şi având în vedere faţa lui ridată şi părul grizonat,era încă tânăr. Încâlciţi de plimbare, ne-am dezbrăcat repede şi ne-am aruncat în apă. La doi metri de ţărm apa era adâncă era de 15 metri, dar atât de limpede încât puteai vedea până în fund. Era caldă, dar totuşi înviorătoare.
Când am ieşit , Wilson era întins pe burtă , cu un prosop sub el, citind o carte. Am aprins o ţigară şi m-am aşezat lângă el.
-Ai înotat bine? A întrebat el.
Şi-a pus pipa în carte pentru a marca pagina şi închizând-o, a pus-o jos pe pietrele de lângă el . Era, în mod evident, dornic să vorbească.
-Foarte bine, i-am răspuns. E cel mai bun loc de scăldat din lume.
-Bineînţeles, oamenii cred că acelea au fost Băile lui Tiberius. A arătat cu mâna spre o formă nedefinită de zidărie ce stătea jumătate în apă, jumătate în afara ei. Dar sunt fleacuri. Știi, era doar una dintre vilele sale
Știam, dar este foarte bine să lași oamenii să vorbească atunci când ei vor. Îi apropie ușor de tine dacă le permiți să împărtășească informații. Wilson a chicotit.
-Ciudat individ, Tiberius. Păcat că acum se spune că nu e nici un cuvânt adevărat în toate poveștile acelea despre el.
A început să-mi spună totul despre Tiberius. Ei bine, și eu citisem Suetonius și istorii despre începutul Imperiului roman, astfel încât nu era nimic foarte nou pentru mine în ceea ce spunea. Dar am observat că citise destul de mult și am făcut o remarcă asupra acestui fapt.
-Ei bine, când m-am stabilit aici am fost interesat, bineînteles, și am avut și o grămadă de timp pentru a citi. Când trăiești într-un loc ca acesta, cu toate asocierile sale, trecutul îți pare atât de actual. Aproape că ai putea să trăiești tu însuți în acele timpuri.
Ar trebui să remarc aici că acestea se întâmplau în 1913. Lumea era un loc plăcut și confortabil și nimeni nu ar fi putut să își imagineze că s-ar putea întâmpla ceva destul de serios ca să tulbure serenitatea existenței.
-De când ești aici? am întrebat
-De 15 ani.A aruncat o privire spre marea albastră și calmă, iar un zâmbet ciudat și tandru înflori pe buzele sale. M-am îndrăgostit la prima vederede acest loc. Ai auzit, cred despre germanul mitic care, a venit aici cu barca de Napoli pentru prânz și pentru a vedea Grota Albastră și a stat patruzeci de ani; ei bine, eu nu pot spune că am făcut exact la fel, dar până la urmă, am făcut același lucru. Doar că nu vor fi patruzeci de ani în cazul meu, ci douăcezi și cinci. Totuși, e mai bine decât deloc.
Am așteptat să continue. Din ceea ce tocmai îmi spusese se părea că s-ar putea să existe într-adevăr ceva în povestea ciudată pe care o auzisem. Dar în acel moment prietenul meu s-a întors ud leoarcă din apă, foarte mîndru de el însuși pentru că înotase o milă, iar conversația luat o altă întorsătură.
După aceea l-am întâlnit pe Wilson de mai multe ori fie în Piazza, fie pe plajă.Era prietenos și amabil.era întotdeauna bucuros să stea de vorbă și am constatat că nu cunoștea doar fiecare centimetru din insulă, dar și insulele alăturate.Citise mult despre tot felul de lucruri, dar specialittea sa era istoria Romei, despre care era foarte bine informat. Părea că are puțină imaginație și un nivel de inteligență obișnuit. Râdea destul de mult, dar cu stăpânire, iar simțul umorului îi era stârnit prin glume simple. Un om obișnuit. Nu am uitat remarca ciudată pe care a făcut-o în timpul primului nostru dialog între patru ochi, dar nu a mai abordat subiectul niciodată. Într-o zi, la întoarcerea de pe plajă, în timp ce dădeam drumul birjei în Piazza, eu și prietenul meu i-am spus birjarului să fie pregătit să ne ducă la Anacapri la cinci.Vroiam să escaladăm Muntele Solaro, să cinăm la o tavernă care ne plăcea și să ne plimbăm în lumina lunii, căci era lună plină și priveliștile erau superbe noaptea. Wilson aștepta în timp ce noi dădeam birjarului instrucțiunile, căci îl adusesem și pe el pentru a-l scuti de plimbarea prin praf și căldură, iar acum, mai mult din politețe decât din alte motive, l-am întrebat dacă ar vrea să vină cu noi.
-Este petrecerea mea, am zis.
- Voi merge cu plăcere! A răspuns el
Dar când a venit momentul să ne pornim, prietenul meu nu se simțea bine, se gândea că a lenevit prea mult în apă și că nu putea face față unei plimbări prea lungi și obositoare.așadar am mers singur cu Wilson.Am urcat munții, am admirat priveliștea enormă și ne-am întors la han la căderea nopții, încălziți, flămânzi și însetați. Comandasem cina dinainte.Mâncarea a fost delicioasă căci Antonio era un bucătar excelent, iar vinul era din propria-i vie. Era așa de slab încât simțeai că l-ai putea bea ca pe apă și am terminat prima sticlă în timp ce mâncam macaroanele. Când am terminat-o pe a doua, simțeam că nu mai exista nimic rău în viață. Am stat într-o grădină mică sub o vie încărcată cu struguri .Aerul era extraodinar de catifelat. Noaptea era nemișcată și noi eram singuri. Servitoarea ne-a adus brânză bel paese și o farfurie de smochine. Am comandat cafea și strega, care este cel mai bun lichior produs în Italia. Wilson nu dorea trabuc, dar și-a aprins pipa.
-Avem o grămadă de timp înainte să plecăm, a spus el, luna nu va fi peste deal decât peste o oră.
-Cu sau fără lună,am spus eu brusc, normal că avem o grămadă de timp. Acesta este unul dintre deliciile insulei Capri, că nu este nici o grabă niciodată.
-Tihnă, a spus el. Măcar de-ar ști omenii! Este cel mai neprețuit lucru pe care un om îl poate avea și sunt atât de proști încât nici nu știu că este un lucru spre care să țintim.Muncă? Ei muncesc pentru a munci/ de dragul muncii. Nu au destulă minte să realizeze că unicul obiectiv al muncii este să obții tihnă.
Vinul are asupra unor oameni efectul de a-i face să cadă în reflecții generale. Aceste remarci erau adevărate, dar nimeni nu ar fi putut pretinde că erau originale. Nu am spus nimic, doar am scăpărat un chibrit pentru a-mi aprinde trabucul.
-Era lună plină prima dată când am venit în Capri, a continuat reflectând. Ar fi putut fi aceeași lună ca și în seara asta.
-Era,stii bine, am zâmbit eu.
A încuviințat rânjind. Singura lumină din grădină eram cea a unei lămpi cu petrol care era atârnată desupra capetelor noastre.A fost supărător să mâncăm la ea ,dar acum, pentru confidențe era bună.
-Nu m-am referit la asta. Vreau să spun că parcă ar fi fost ieri. Sunt 15 ani, iar când privesc înapoi pare că a trecut o lună. Nu fusesem niciodată în Italia înainte. Am venit pentru concediul de vară. Am mers cu vaporul de la Marsilia la Napoli și m-am învârtit prin jur, Pompeii ,stii tu, și Paestum și unul sau două locuri ca acestea; apoi am venit aici pentru o săptămână. Mi-a plăcut cum arată locul din prima clipă, vreau să zic de pe mare, în timp ce-l priveam apropiindu-se; apoi când ne-am coborît de pe vapor în bărcile mici și am acostat pe chei, cu toată acea mulțime de oameni gălăgioși care vor să îți ia bagajul, cu reclamele de hotel și cu talmeș-balmeșul de case de pe malul mării și cu drumul până la hotel si cu cina pe terasă- ei bine, toate acestea m-au prins. Acesta este adevărul. Nu știam dacă stau în cap sau în picioare.Nu băusem niciodată până atunci vin de Capri, dar auzisem de el; cred că trebuie să mă fi amețit. Am rămas pe acea terasă după ce toți plecase la culcare și priveam luna oglindindu-se în mare și iată acolo era Vezuviu cu o dâră enormă de fum roșu ridicându-se din el.Bineînțeles, știu acum că vinul era apă chioară, vin de Capri pe dracu’ , dar mi se părea în ordine pe atunci. Dar nu a fost vinul cel care m-a îmbătat, ci forma insulei și acei oameni sporovăitori, luna și marea și oleandrul din grădina hotelului.Nu văzusem niciodată un oleandru până atunci.
A fost un discurs lung si i-a făcut sete. Și-a ridicat paharul, dar era gol. L-am întrebat dacă ar mai vrea puțin strega.
-Aia e marfă grețoasă. Hai să luăm o sticlă de vin. Aia merge, e suc pur de struguri și nu face rău nimănui.
Am comandat mai mult vin, și când ni l-au adus am umplut paharele. A luat o gură și după ce a suspinat de plăcere, a continuat.
-În ziua următoare, am găsit drumul spre locul unde ne scăldăm noi. Nu e rău locul, m-am gândit. Apoi am hoinărit pe insulă. S-a întâmplat că era o petrecere în Punta di Timberio și am nimerit chiar în mijlocul ei. O imagine a feciaorelor și a preoților, a acoliților balansând cădelnițe, și o întreagă adunare de oameni veseli, zâmbitori și entuziasmați, dintre care mulți purtau măști. M-am îndreptat spre un englez ce se afla acolo și l-am întrebat despre ce era vorba.”Oh, este sărbatoarea Adormirii Maicii Domnului”,a spus ”sau cel puțin asta spune Biserica Catolică, dar asta este doar o înșelătorie. Este festivalui lui Venus.Păgân, știi tu.Afrofita ridicându-se din mare și toate alea”. Mi-a produs un sentiment ciudat să-l ascult. Părea că ne întoarcem mult în trecut , dacă știi ce vreau să spun. După asta, am mers într-o noapte să arunc o privire la Faraglioni în lumina lunii.Dacă soarta ar fi vrut să mă întorc la a fi un director de bancă, nu ar fi trebuit să mă lase să fac plimbarea aceea.
-Ai fost director de bancă, nu-i așa? am întrebat
Mă înșelasem în privința lui, dar nu foarte mult.
-Da.Am fost director la sucursala de pe strada Crawford a băncii York and City. Era convenabil pentu mine căci locuiam pe Hendon. Puteam ajunge la servici în 37 de minute.
A pufăit din pipă și a eliberat fumul.
-Aceea a fost ultima mea noapte, aceea a fost. Trebuia să fiu înapoi la bancă luni dimineață. Când m-am uitat la acele extraordiare roci ieșind din apă, cu luna deasupra lor și toate luminițile pescarilor aflați în bărcile lor, prinzând sepii, toate atât de liniștite și de frumoase, mi-am spus mie însumi,ei bine, până la urmă, de ce ar trebui să mă întorc? Nu era ca și cum aș fi avut pe cineva dependet de mine.Soția mea murise de pneumonie pulmonară cu patru ani în urmă, iar copila a mers să stea cu bunica ei, mama soției mele. Aceasta era o bătrână proastă, nu a avut grijă de copilă cum trebuia și s-a îmbolnăvit de septicemie; i-au amputat piciorul, dar nu au putut-o salva și a murit, sărăcuța.
-Ce îngrozitor! am spus .
-Da, am fost distrus atunci, deși, bineînțeles, nu așa de tare cum aș fi fost dacă fetița ar fi stat cu mine, dar îndrăznesc să spun că a fost o binecuvîntare. Nu prea sunt multe șanse pentru o fată cu un singur picior. Mi-a părut rău și după soția mea.Ne înțelegeam foarte bine. Totuși nu știu dacă ar fi continuat. Ea era tipul de femeie căreia îi păsa de ceea ce credeau alți oameni. Nu-i plăcea să călătorească. Eastbourne era ideea ei despre concediu. Știi, nu am traversat niciodată Canalul până după moartea ei.
-Dar presupun că ai alte rude, nu?
-Nici una. Am fost singurul copil la părinți. Tatăl meu avea un frate, dar acesta plecase în Australia înainte să ma nasc eu. Nu cred că cineva poate fi cu ușurință mai singur pe lume decât mine. Nu exista nici un motiv pentru care nu ar fi trebuit să fac exact ceea ce îmi doream. Aveam 34 de ani atunci.
Îmi spusese că se afla pe insulă de 15 ani. Asta înseamnă că avea acum 49. Aproape de vârsta pe caare i-aș fi dat-o.
-Lucrasem de când aveam 17 ani. Tot ceea ce aș fi așteptat era să fac acelasi lucru vechi zi după zi până când m-aș fi retras la pensie. M-am întrebat, merita asta? Ce e rău în a arunca totul/ a renunța la tot și a-mi petrece restul vieții aici? Era cel mai frumos loc pe care îl văzusem vreodată. Dar aveam o educație de afaceri. Eram precaut din natură. “Nu”, mi-am spus,” nu mă voi lăsa purtat de val în felul acesta. Voi pleca mâine, așa cum am spus că voi face și mă voi gândi la asta. Poate când ajung înapoi în Londra, voi gândi destul de diferit”. Am fost un prost, nu-i așa?Am pierdut astfel un an întreg.
-Nu te-ai răzgândit, așadar?
-Poți să pui pariu că nu. Tot timpul când lucram, mă gândeam la scăldatu de aici, la vii, la plimbările peste dealuri si la lună și la mare, și la Piazza seara când toți se plimbă prin ea pentru o scurtă conversație după ce ziua de muncă se termină. Exista un singur lucru care mă deranja. Nu eram sigur dacă era justificat să nu muncesc ca toti ceilalți. Apoi am citit un fel de carte de istorie, scrisă de un bărbat numit Martin Crawford, și acolo era o povestire despre Sybaris și Crotona. Existau două orașe; și în Sybaris oamenii doar se bucurau de viață și se distrau, iar în Crotona erau muncitori și harnici și toate acestea. Și într-o zi, oamenii din Crotona au venit peste ei și au nimicit Sybaris și după un timp o grămadă de alți oameni au venit peste ei de undeva și au nimicit Crotona. Nimic nu a rămas din Sybaris, nici măcar o piatră și tot ce a rămas din Crotona este doar o columnă. Asta a aranjat lucrurie pentru mine.
-Oh?
-Până la urmă , totul se rezumă la același lucru, nu-i așa?Și când privești înapoi acum, cine erau fraierii?
Eu nu am răspuns și a continuat:
Banii erau mai degrabă o problemă. Banca nu pensiona pe cineva decât dup 30 de ani de serviciu, dar dacă te retrăgeai înainte, îți dădeau o îndemnizație. Ceea ce am luat din vânzarea casei și puținul pe care reușisem să-l economisesc, nu-mi era suficient să cumpăr o rentă să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Ar fi fost prostesc să sacrific totul pentru a avea o viață plăcută și să nu am suficiente venituri pentru a o face plăcută. Vroiam să am un locușor al meu, un servitor care să mă îngrijească, destul să-mi cumpăr tabac, mâncare decentă, cărți când și când și ceva în plus pentru urgențe. Știam destul de bine de cât aveam nevoie. Am înțeles că aveam suficient să cumpăr o rentă pentru 25 de ani.
-Nu aveai 35 de ani pe atunci?
-Da. Îmi va ajunge până când voi avea șaizeci. Până la urmă, nimeni nu poate fi sigur că trăiește mai mult decât atât, o grămadă de oameni mor în jurul vârstei de 50 de ani, iar până când ajunge la 60 , a avut deja ce e mai bun în viață.
-Pe de altă parte, nimeni nu poate fi sigur că moare la șaizeci de ani, am spus eu.
-Ei bine, nu știu. Depinde de el însuși, nu?
-În locul tău aș fi stat la bancă până aș fi avut dreptul la pensie.
-Aș fi avut 47 de ani atunci. Nu aș fi fost prea bătrân ca să mă bucur de viața mea aici. Sunt mai bătrân acum și mă bucur de ea la fel de mult ca întodeauna, dar aș fi fost prea bătrân să experimentez deosebita plăcere a unui bărbat tânăr. Știi, te poți distra la fel de bine la 50 de ani ca și la 30, dar nu e același fel de distracție. Vroiam să trăiesc o viață perfectă cât încă mai aveam energia și entuziasmul necesar să profit de ea. Douăzeci și cinci de ani mi-au părut foarte mult timp, și 25 de ani de fericire merită plătiți cu ceva destul de substanțial. M-am hotărât să aștept un an și am așteptat un an. Apoi mi-am trimis demisia și, imediat ce mi-au plătit îndemnizația, am luat renta și am venit aici.
-O rentă pentru 25 de ani?
-Corect!
-Nu ai regretat niciodată?
-Niciodată. A meritat banii deja. Și mi-au mai rămas zece ani încă.Nu crezi că după 25 de ani de fericire perfectă, un om ar trebui să fie satisfăcut să încheie conturile?
-Poate.
Nu a spus în așa de multe cuvinte ce ar face, dar intenția era clară. Era mai mult sau mai puțin aceeași poveste, dar a sunat diferit când am auzit-o de pe propriile-i buze. Am aruncat o privire spre dânsul. Nu era nimic la el care să fie ieșit din comun. Nimeni, privind la acea față netedă și atractivă, nu l-ar fi crezut capabil de o acțiune neconvențională. Nu l-am învinuit. Era propria-i viață cea pe care o aranjase în această manieră ciudată și nu vedeam de ce nu ar fi trebuit să facă ceea ce dorea cu ea. Totuși, nu am putut să împiedic fiorul ce mi-a trecut pe șira spinării.
-Ți se face frig?a zâmbit. Am putea foarte bine să începem să coborâm. Luna va fi sus imediat.
Înainte de a pleca Wilson m-a invitat să merg să-i văd casa într-o zi; și două sau trei zile mai târziu, aflând unde locuia, am pornit să-l întâlnesc. Casa era una de țărani, destul de departe de oraș, într-o vie, cu vedere la mare. Lângă ușă crescuse un superb oleandru înflorit
Avea doar două camere micuțe, o bucătărie strâmtă și un șopron în care puteau fi ținute lemnele de foc. Dormitorul era mobilat ca o chilie de călugăr, dar sufrageria, mirosind agreabil a tabac, era destul de comfortabilă cu două fotolii mari aduse din Anglia, un birou mare , un pian-colaj și rafturi de cărți aglomerate. Pe pereți erau înrămate gravuri ale picturilor de G.F. Walls și Lordul Leighlon. Wilson mi-a spus despre casă că aparținea proprietarului viei care locuia într- altă cabană mai sus pe deal, iar soția acestuia venea în fiecare zi să facă curațenie și să gătească. Găsise locul la prima sa vizită în Capri și luându-l de-a binele la întoarcere, rămăsese acolo de atunci. Văzând pianul și partiturile deschise pe el , l-am întrebat dacă el cântă:
-Știi, nu mă pricep deloc , dar am fost întotdeauna atras de muzică și mă distrez enorm zdrăngănind.
S-a așezat la pian și a cântat una dintre mișcările dintr-o sonată de Beethoven. Nu cânta foarte bine. M-am uitat la partiturile sale: Schumann și Schubert, Beethoven, Bach și Chopin.Pe masa pe care mânca era un pachet de cărți plin de grăsime. L-am întrebat dacă juca patience.
-Foarte mult.
Din câte am văzut la el atunci și din câte am auzit de la alți oameni, mi-am făcut ceea ce credeam a fi o destul de precisă imagine a vieții pe care o dusese în ultimii 15 ani. Era în mod cert o viață foarte inocentă. Se scălda, se plimba o grămadă, și părea să nu-și piardă niciodată sensul de frumusețe a insulei pe care o cunoștea atât de intim, cânta la pian și juca patience, citea. Când era invitat la o petrecere, mergea și, deși puțin mohorât, era agreabil. Nu se simțea ofensat dacă era neglijat. Îi plăceau oamenii, dar cu o rezervă ce prevenea intimitatea. Trăia cu economie, dar cu suficient comfort. Nu a datorat niciodat un penny. Îmi imaginez că nu a fost niciodată un om pe care sexul l-a pus în prea mari dificultăți, iar dacă în tinerețe va fi avut relații pasionale când și când cu vreo vizitatoare a insulei ale cărei minți au fost sucite de atmosferă, emoțiile lui, cât timp durau, au rămas, sunt destul de sigur, sub control. Cred că era determinat ca nimic să nu intervină în independența spiritului său. Unica sa pasiune a fost pentru frumusețea naturii și a căutat fericirea în lucrurile simple și naturale pe care viața le oferă tuturor. Ai putea spune că aceasta era o existență destul de egoistă.Era. El nu servea nimănui, dar pe de altă parte, nu facea rău nimănui. Unicul său scop era propria-i fericire și părea că a obținut-o. Foarte puțini oameni știu unde să caute fericirea, și mai puțini încă o găsesc. Nu știu dacă era un idiot sau un întelept. Era în mod cert un om care își cunoștea propria-i minte. Lucrul ciudat la el era, pentru mine, faptul că era atât de comun. Nu i-aș fi acordat niciodată atenție ,dar din ce știam, într-o anume zi, peste zece ani , dacă nici o șansă de boală nu taie amenințarea mai înainte, el va trebui să-și ia deliberat rămas bun de la lumea pe care a iubit-o atât.Mă întrebam dacă acest gând, niciodată total absent din mintea lui, îi dădea această însuflețire deosebită cu care se bucura de fiecare moment al zilei.
Aș comite o nedreptate dacă aș omite să spun că nu-i stătea în obicei să vorbească despre el însuși. Cred că prietenul la care stăteam era singura persoană căreia i se destăinu-i-se. Cred că mi-a spus mie povestea doar pentru că suspecta că o cunoșteam deja, iar în seara în care mi-a spus, băuse destul de mult vin.
Vizita mea a ajuns la sfârșit și am părăsit insula. În anul următor a izbucnit războiul. Anumite lucruri mi s-au întâmplat, astfel încât cursul vieții mele a fost mult schimbat și au trecut 13 ani înainte de a mă întoarce la Capri din nou. Prietenul meu se întorsese cândva , dar nu o mai ducea așa de bine și se mutase într-o casă care nu avea o cameră pentru mine, așa că am tras la hotel. A venit să mă întâmpine la vapor și am cinat împreună. În timpul cinei l-am întrebat unde se afla mai exact casa sa.
-O știi, a răspuns.Este căsuța pe care o avea Wilson. Am mai construit o cameră și a devenit destul de drăguță.
Cu atât de multe alte lucruri să-mi ocupe minte, nu m-am gândit la Wilson de ani, dar acum, cu un scurt șoc, mi-am amintit. Cei zece ani pe care îi avea înaintea sa când l-am cunoscut s-au scurs de mult.
-S-a sinucis așa cum a spus că va face?
-Este mai degrabă o poveste cumplită.
Planul lui Wilson era în ordine. Avea doar un defect și pe acesta, presupun, nu l-ar fi putut prevedea.Nu i-a trecut niciodată prin minte că după 25 de ani de fericire completă, în aceste ape liniștite, cu nimic în lume care să-i deranjeze calmul, caracterul său își va pierde treptat forța.Voința are nevoie de obstacole pentru a-și exercita puterea; când nu este niciodată împiedicată, când nu este necesar nici un efort pentru ca cineva să-și îndeplinească dorințele deoarece acel cineva și- a plasat dorințele în lucruri care pot fi obținute prin întinderea mâinii, voința devine impotentă. Dacă mergi pe același nivel mereu, mușchii de care ai nevoie pentru a te cățăra pe munte se vor atrofia. Aceste observații sunt banale, dar așa este. Când renta lui Wilson a expirat, el nu mai avea capacitata de pune punct, ceea ce era prețul pe care fusese de acord să-l plătească pentru acea lungă perioadă de liniște fericită. Nu cred, din câte am reușit să adun atât din ce mi-a spus prietenul meu, cât și de la alții mai apoi ,că avea nevoie de curaj. Era doar aceea că nu se putea hotărî.A amâna-o de la zi la zi.
A trăit pe insulă pentru atâta timp și și-a reglat mereu conturile cu punctualitae, încât a fost ușor pentru el să obțină împrumuturi; fără să fi împrumutat niciodată bani înainte, a găsit un număr de oameni care erau dispuși să-i împrumute mici sumea cum când le cerea. Plătise chiria regulat timp de atâția ani încât proprietarul pământului său, a cărui soție , Assunta , încă era servitoarea lui, a fost mulțumit să lase lucrurile în voia lor pentru câteva luni.Toată lumea l-a crezut când a spus că îi murise o rudă și că era temporar încurcat deoarece, din cauza formalităților legale, nu putea pentru un timp să ia banii care i se cuveneau. A reușit să amâne în modul acesta pentru ceva mai mult de un an. Apoi nu mai putea obține credit de la negustorii locali. Și nu mai exista nimeni care să-i împrumute bani. Proprietarul i- trimis citație să părăsească și casa dacă nu plătește datoriile de chirie pâna la o anumită dată.
În ziua dinainte de acea dată , a mers în micul său dormitor, a închis ușa și fereastra, a tras draperia și a aprins un cuptor de mangal.În dimineața următoare când Assunta a venit să-i pregătească micul-dejun , l-a găsit inconștient dar încă în viață. Camera era uscată și deși făcuse una-alta să țină departe aerul proaspăt, nu a făcut-o foarte amănunțit. Aproape că arăta ca și cum, în ultimul moment, deși situația sa era diperată, a suferit de o anumită infirmitate a scopului. Wilson a fost dus la spital și, deși foarte bolnav pentru un timp,în sfârșit și-a revenit. Dar ca rezultat fie al intoxicației cu mangal, fie al șocului, nu mai era în deplinătatea facultăților sale mintale. Nu era nebun, cel puțin nu suficient de nebun ca sa fie internat într-un azil , dar, evident, nu mai era în toate mințile.
-Am fost să-l văd, mi-a spus prietenul meu.Am încercat să-l fac să vorbească, dar el continua să mă privească într-un mod ciudat, ca și când nu ar reuși să-și dea seama unde m-a mai văzut înainte. Arăta mai degrabă îngrozitor, zăcând acolo în pat, cu o barbă grizonată crescută de o săptămână pe obraz, dar în afara de privirea ciudată din ochii săi, părea destul de normal.
-Ce privire ciudată în ochii săi?
-Nu știu exact cum s-o descriu. Confuză. Este o comparație absurdă, dar să presupunem că arunci o piatră în aer și nu vine în jos, rămâne acolo...
-Ar fi mai degrabă rătăcită, am zâmbit eu
-Ei bine, acesta este felul de a privi pe care îl avea.
Era dificil de înțeles ce trebuie făcut cu el. Nu avea nici un ban și nici un mijloc de a–i obține. Bunurile sale au fost vândute ,dar pe prea puțin pentru a-i acoperi datoriile. Era englez, iar autoritățile italiene nu doreau să se facă responsabile de el. Consulul britanic din Napoli nu avea fonduri pentru a se ocupa de caz. Bineînțeles, putea fi trimis înapoi în Anglia, dar nimeni nu părea să știe ce putea fi făcut cu el odată ajuns acolo. Apoi, Assunta, servitoarea, a spus că fusese un bun stăpân și un bun chiriaș, și atâta timp cât a avut bani și-a plătit datoriile; ar fi putut dormi în adăpostul din casa unde ea și soțul ei locuiau și ar putea împărți masa lor. Acest aranjament i-a fost sugerat. Era dificil de știut dacă a înțeles sau nu. Când Assunta a venit să-l ia din spital, a mers cu ea fără să spună nimic. Părea că nu mai are o voință a sa. Ea îl ține deja de doi ani.
-Știi, nu e foarte comfortabil,spuse prietenul meu.Ei i-au aranjat o un pat improvizat și i-au dat câteva pături, dar nu are nici o fereastră, și e foare frig iarna și ca un cuptor vara.Iar mâncarea e destul de neîndestulătoare.Știi cum mănâncă țăranii aceștia: macaroane sâmbăta și carne din an în Paște.
-Ce face el însuși tot timpul?
-Rătăcește pe dealuri. Am încercat să-l întâlnesc o dată sau de două ori, dar nu are nici un rost; când vede pe cineva venind fuge ca un iepure. Assunta coboară câteodată să mai vorbească cu mine și îi dau ceva bani ca să îi cumpere tabac, dar Dumnezeu știe dacă chiar ajunge la el.
-Ei îl tratează bine?am întrebat.
Sunt sigur că Assunta este destul de blândă. Îl tratează ca pe un copil.Mă tem că soțul ei nu e foarte drăguț cu el. Îi poartă râcă pentru costurile pe care le are din cauza lui. Nu cred că este crud sau ceva în genul, dar mi se pare că e puțin aprig cu el. Îl pune să aducă apă și să curețe șura și lucruri de genul acesta.
-Sună destul de lamentabil, am spus eu.
-Și-a făcut-o cu mâna lui. Până la urmă a primit doar ce a meritat.
-Cred că per ansamblu, toti primim ceea ce merităm, am spus eu. Dar asta nu le împiedică să fie mai degrabă oribil.
Două sau trei zile mai târziu, prietenul meu și cu mine ne plimbam. Rătăceam pe o cărare îngustă printr-o livadă de măslini.
-Iată-l pe Wilson, a spus prietenul meu deodată. Nu te uita, îl vei speria doar. Mergi drept înainte.
Am mers cu ochii la cărare, dar cu coada ochilor am văzut un bărbat ascunzându-se după un măslin. Nu s-a mișcat la apropierea noastră, dar simțeam că ne privea. Imediat ce am trecut am auzit un galop. Wilson, ca un animal vânat, căuta să se adăpostească. Aceasta a fost ultima dată când l-am văzut.
A murit anul trecut. A îndurat acea viață timp de șase ani. A fost găsit într-o dimineață pe un versant de munte, zăcând destul de liniștit, ca și când ar fi murit în somn. De unde era culcat putea vedea acele două mari roci numite Faraglioni care se ridicau din mare. Fusese lună plină și trebuie să fi mers să le vadă la lumina acesteia. Poate a murit de frumusețea acelei priveliști.
